Review: Dawn of the Planet of the Apes

A sosit si D-Day din Week of the Apes si ma refer la premiera lui Dawn of the Planet of the Apes, film pe care stiti foarte bine ca il asteptam cu nerabdare. Aseara am fost la vizionare si pot sa spun ca toate asteptarile mi-au fost indeplinite sau chiar depasite. De ce si cum mai exact, o sa aflati mai jos.

“Apes together strong”, o replica rostita de Koba spre finalul filmului, dar care descrie perfect inceputul. Filmul porneste cu un montaj format din reportaje si declaratii ale liderilor poltici (I see you Obama) in legatura cu gripa simiana, ce a dus la disparitia a mare parte din omenire. Dupa asta avem parte de adevaratul inceput,cu figura pictata a lui Caesar (Andy Serkis), apoi camera se indeparteaza si vedem tribul de maimute la vanatoare. In urma vanatorii ajungem in comunitatea primatelor, un adevarat castel, cu ziduri si un turn din care liderul lor vegheaza asupra lor. Caesar a construit alaturi de locotenentii sai, Koba (Toby Kebbell), Maurice si Rocket o societate ce traieste dupa un motto simplu: “home, family, future”, in spusele lui Caesar, iar umanitatea este uitata si considerata disparuta de mult timp. Din intamplare, Blue Eyes, fiul liderului si Ash, fiul lui Rocket, intalnesc in padure un om, o surpriza pentru ambele specii. Omul reactioneaza insa violent si il impusca pe Ash, chemand astfel intreg tribul de maimute in apararea sa. In acest moment apar alti oameni, printre care si Malcolm (Jason Clarke), personajul uman principal al filmului si sunt toti surprinsi sa il auda pe Caesar vorbind (“Go!”). Urmarindu-i pe oameni, maimutele descopera ca in San Francisco exista o comunitate de supravietuitori, imuni la virus, care incearca sa recreeze vechea lume, cautand in primul rand o sursa de curent electric in barajul de langa asezarea primatelor. Fortat de Koba si de nevoia de a nu parea slab, Caesar aduna armata maimutelor si se duce in oras pentru a da un ultimatum si a le arata oamenilor ca sunt o forta de temut.

La capitolul actori, toti sunt exceptionali, in frunte cu Serkis, dar si Kebbell, urmati indeaproape de Clarke si Gary Oldman. Cele patru personaje jucate de acestia sunt reprezentantii principali ai speciilor. Caesar si Malcolm sunt cei care cauta drumul pasnic si incearca sa gaseasca o cale ca cele doua specii sa convietuiasca, in timp ce Koba si Dreyfus sunt cei care vor un razboi care sa elimine amenintarea celeilalte specii, primul pentru ca uraste oamenii, cel din urma pentru ca vrea cu orice pret sa salveze omenirea. Serkis ne uimeste din nou cu talentul sau si chiar daca de data asta vorbeste mai mult, expresivitatea sa si gesturile tot raman un factor important in jocul sau actoricesc (merita un Oscar!). Kebbell nu e nici el de lepadat si face o treaba extrem de buna in rolul violentului Koba. Clarke este practic James Franco al acestui film, Malcolm fiind dovada ca nu toti oamenii sunt rai. Dreyfus insa, nu este chiar villain-ul absolut care ne-am astepta sa fie, iar Oldman reuseste sa redea perfect starile prin care trece acesta cand ia deciziile ce privesc salvarea umanitatii. De remarcat este si  Keri Russell, ce o joaca pe iubita lui Malcolm si care chiar daca nu face prea multe, te face sa iti pese de personajul ei, spre deosebire de iubita lui Franco din primul film.

Scenariul este extrem de bine scris si asa cum spunea si Flavius, un coleg de breasla, producatorii au fost extrem de atenti la detalii, iar la aceasta prima vizionare nu am observat nici o scapare. Totul are logica, nimic nu pare exagerat. Ce mi-a placut foarte mult a fost ca, daca la inceput maimutele comunicau aproape total prin semne, pana la final acestea incep sa vorbeasca, un semn ca tind spre a accepta comunicarea verbala ca metoda principala. Chiar daca limbajul semnelor le da liber actorilor sa se exprime doar prin gesturi, scenele in care maimutele vorbesc au un impact mult mai mare, pentru ca vorbitul lor sacadat le permite sa puna mai multa emotie in fiecare cuvant. Si fiti fara griji, atunci cand Caesar si celelate maimute folosesc limbajul semnelor, avem parte de subtitrare. Povestea curge extrem de fluid si asa cum spuneam, filmul te surprinde la fiecare pas si niciodata nu alege calea evidenta. In niciun film nu am vazut personaje mai imprevizibile ca in Dawn si asta ma face sa il apreciez si mai mult. Un detaliu interesant mi s-a parut corespondenta dintre prima si ultima imagine din film, cu ochii lui Caesar.

Si am ajuns si la ultima parte, muzica si efecte. Ambele sunt extrem de bine realizate. Compozitorul la acest film nu mai este Doyle, dar Michael Giacchino face o treaba extrem de buna. Avem parte atat de melodii diamice si antrenante, cu ritmuri tribale, ce acompaniaza scenele de actiune, dar si de melodii mai lente, la pian si vioara, pe fundalul scenelor mai emotionante. Efectele sunt si mai bune ca in primul film, maimutele fiind mult mai detaliate si cu personalitatile diferentiate prin detalii ale fizicului: par, ochi, cicatrici, astfel ca nici o maimuta nu seamana cu alta.

Dawn of the Planet of the Apes este unul din putinele sequel-uri care depaseste precursorul, fiind mai emotionant, mai profund, mai epic si mai grandios decat Rise din toate punctele de vedere. Din partea mea primeste nota 10 cu felicitari si va recomand cu mare caldura sa il vedeti, pentru ca merita. As merge mai departe si as spune ca pana acum este cel mai bun film al anului 2014. Inlocuiti maimutele cu oameni si veti vedea o drama puternica, un film care abordeaza teme umane, intr-un mod inedit.