King Arthur: Legenda sabiei si a tocanitei

King ArthurKing Arthur: Legenda Sabiei infige crucea in viitorul monument de piatra al lui Guy Ritchie. E dureros, dar trebuie spus: stilul lui Ritchie nu merge la orice. Norocul a facut ca stilul lui nebunesc si haotic sa se potriveasca foarte bine cu Sherlock Holmes, dar se pare ca el continua sa aplice aceeasi metoda la fiecare film. Cred ca umbla un virus printre regizorii astia, ca si Snyder a facut la fel cu DCEU. Vizual, vizual, vizual si zero subtanta, zero poveste. Cam asa se prezinta si King Arthur: Legenda Sabiei. Trailerele ne-au cam anuntat din timp ca de asta vom avea parte si, totusi, inca puteam spera la ceva coerent, dar tot Ritchie a modelat tot filmul astfel incat sa ajunga la scenele alea care ii plac lui: alea cu urmariri si alergaturi si flashforward-uri editate haotic. Ce avem noi aici este un Arthur putin drogat cu adrenalina, care alearga intr-o lume deloc asemanatoare cu ceea ce stiam noi despre legenda.

King Arthur

Filmul se deschide cu o scena parca luata din LOTR: Return of the King. Niste elefenati uriasi ataca castelul Camelot, iar Uther Pendragon (Eric Bana) topaie pe ei a la Legolas ca sa il omoare pe maleficul Mordred si sa opreasca asediul. Batalia se incheie brusc si descoperim ca fratele lui mai mic, Vortigen (Jude Law), i-a pus gand rau si il omoara. Si uite asa, Arthur devine orfan, creste intr-un bordel, ajunge un fel de semi-mafiot prin Londinium (Londra de atunci), iar unchiul sau, Vortigen il tot cauta, pentru ca ii e frica de “regele nascut” care va scoate sabia din piatra si ii va lua locul. De aici incepe haosul. Comploturi, rebeliuni, alergaturi nebunesti, tinuturi fantastice despre care nu stim nimic si o intreaga nebunie care decurge in cele 2 ore. Povestea si scenariul sunt un haos total. Se pare ca nimeni nu a stiu ce se vrea a fi acest film. King Arthur: Legenda Sabiei preia elemente din toate variantele legendei si le amesteca in asa hal incat nu mai intelegi nimic, pe langa faptul ca mai arunca si niste elemente reale din istorie, cum e Londinium, despre care nu se vorbeste de obicei in legenda arthuriana. Personaje cunoscute sunt inserate aiurea sau eliminate complet, cum e Mordred, care apare contemporan cu Uther si care moare imediat, desi e cunoscut pentru faptul ca il omoara pe Arthur sau Merlin, care apare doar mentionat, desi se stie ca i-a fost mentor lui Arthur. Pe langa haosul acesta cu variantele legendei, intervine si Ritchie care alege sa faca montaje extrem de rapide prin care sa sara usor peste ani sau peste scene interesante si uite asa ratam copilaria lui Arthur si calatorie misterioasa in Tinutul Intunecat, un loc cu magie si monstri, dar pe care il vedem cateva secunde. Concluzia: la capitolul poveste King Arthur: Legenda Sabiei este o tocanita cu toate ingredientele, multe din ele nepregetite, incalzita la foc rapid si cu pasi importanti din reteta peste care s-a sarit.

King ArthurLa capitolul actori, lucrurile stau mai bine, dar tot sunt probleme, pentru ca scenariul ciunteste orice abilitate a actorilor. Charlie Hunnam joaca bine rolul sau de Arthur golan, cu smechereala de strada, care accepta cu greu ca ar trebui sa fie rege, dar intreg personajul este prost construit. Jude Law e practic deliciul acestui film. Nu intelegi prea bine care e treaba cu acest Vortigen si de ce vrea el sa fie rege, dar se vede ca Jude s-a distrat in rol de villain. E sarmant si ciudat in acelasi timp, iar asta da un pic de savoare personajului. Prin contrast, Charlie Hunnam pare un adolescent frustrat. Una din schimbarile deloc placute in King Arthur: Legenda Sabiei este inlocuirea lui Merlin cu un Mag oarecare, fara nume, jucata de Àstrid Bergès-Frisbey (sirena din Pirates of the Caribbean: On stranger tides). Cine este, ce vrea si ce face ea acolo, nu e foarte clar, dar controleaza animalele si… cam atat. In rest, avem tot felul de actori adusi in aceasta distributie, iar pe unii dintre ei e chiar interesant sa ii vezi film. Il avem pe Djimon Hounsou in rolul lui Sir Bedivere, stiti voi, unul din cavalerii negri ai lui Arthur. Joaca destul de bine rolul de lider al rebeliunii impotriva lui Vortigen, dar nu prea se potriveste peisajului. Avem si o mica reuniune Game of Thrones pe aici, cu Aidan Gillen (Littlefinger) si Michael McElhatton (Lord Bolton), care au ceva habar despre ce inseamna o poveste fantasy medievala. Si, daca tot avem cavaleri negri la Masa Rotunda, evident ca trebuie si un asiatic, nu? Astfel, il gasim pe Tom Wu (Marco Polo) in rolul lui Sir George, care l-a si antrenat pe Arthur in arte martiale. Si sa nu il uitam pe Eric Bana in scurtul rol de Uther. Macar ca a mai prins si el un rol. Doua nume mai trebuie mentionate, totusi. O avem pe Katie McGrath, in rolul sotiei necunoscute a lui Vortigen, care a jucat-o pe Morgana in serialul Merlin (in ciuda stilului mai teen pe care l-a avut, a fost mult mai aproape de legenda cel putin in spirit). Si… marele cameo… David Beckham intr-un rol foarte scurt. Concluzia: cand vine vorba de actori, toti sunt ingrediente bine alese pentru tocanita, dar prost folosite, necuratate sau nepregatite cum trebuie inainte de fierbere.

King Arthur

Si am ajuns si la marea bila neagra a filmului, regia si editarea. Pe cat e de plictisitor filmul, pe atat de slabe sunt montajul, cinematografia si regia. Nu doar ca Ritchie, care a mai lucrat la cinematografie cu John Mathieson, si-a pastrat stilul zapacit de a face un film, dar l-a aplicat unei legende, unei povesti epice si dramatice, cu tradari, durere, razboaie si mister. Si a incercat sa il faca pe Arthur si supererou, ca doar Excalibur iti da si puterea de a opri timpul si de a distruge cladiri, nu? In ciuda ritmului dinamic, alert si haotic al filmului, King Arthur: Legenda Sabiei este plictisitor. Glumele sunt in general slabe, povestea nu are prea multa logica, deci nu te implici prea mult si nu iti pasa de Arthur. Toata lumea stie ca va deveni rege, asa ca ceea ce conteaza e cum a ajuns acolo, prin ce suferinte a trecut, practic drama personajului, care lipseste cu desavarsire.

Putem sa dam cateva puncte albe filmului la capitolul efecte speciale (cam exagerate totusi), dar si la capitolul muzica. Desi Daniel Pemberton compune o coloana sonora care aduce aminte de nebunia corzilor din Sherlock Holmes, el incearca sa aduca si spiritul medieval, sa ofere aerul de legenda pe care ar trebui sa il aiba King Arthur: Legenda Sabiei. Probabil ca nu a stiut saracul ca filmul o sa fie o nebunie si nu un epic.

Per total, King Arthur: Legenda Sabiei este un esec. Parca totul a fost prost gandit de la bun inceput. Guy Ritchie, caruia ii stim cu totii filmele, nu era potrivit pentru asa ceva. Cu actorii se putea face ceva mai frumos, daca povestea era gandita altfel, daca se hotarau asupra unei variante de legenda si daca faceau o ecranizare a acesteia, nu o tocanita fara gust si savoare. Pacat de actori si de banii investiti. O tocanita dupa o reteta medievala, facuta ca o shaorma cu de toate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *